atipicalme

Mi-am pus fir de mărţişor la mâna dreaptă ca să pot dibui norocul şi să-mi pot alcătui mai bine 3 dorinţe. Crezusem mai mult în mărţişoarele de anul acesta. Îmi închipuisem că sărbătoarea primăverii e mai semnificativă decât Valentinul. Gândisem cum că el va lua cel puţin iniţiativă. Sperasem chiar la mai mult, măcar din vorbe, din intonaţie. Dar nu mai contează. Trecu şi asta. Nu ştiu cât mai contez eu în genere. Mă voi strădui să-mi orientez ideile spre categorii mai simple de vise. Questioning the way I do won’t lead me anywhere.

Din ce în ce mai des în ultimul timp trebuie să-mi amintesc eu însumi de ce merg înainte. Aş vrea ca primăvara să mă inspire mai mult. Pentru că el e absent iar mie nu-mi place să fiu singură şi să aştept la nesfârşit – doar doar şi-o da seama de context. Fără apropo-uri, fără misive virtuale. Îmi împachetez ideea de dragoste şi o pun bine, acolo unde simplele cuvinte rare nu au efect. Nu mai cred în cuvinte. Sunt trecătoare şi uzate toate.

Sufletul meu este o mare de idei învălmăşite una într-alta. Primăvara cu paşi de ghirlande străvezii suspină în buchete de sfârşit de februarie. El nu mai vorbeşte miracole în urechea mea, nu mai trimite minuni. Se evaporă mieji de nucă prin distanţa dinte noi. Povestea noastră e în franjuri, cineva trebuie ori sa o coasă bine cu fir de mătase, ori să scrie o poveste nouă. Apare îndoiala prin fiece nedumerire. În fiecare seară apare o amânare. Eu ce sa mai cred? Să nu mă mai gândesc la soare? Să îmi exilez gândurile din faţa întrebărilor întrebătoare despre noi? Obosesc gândind astfel. Nu mai vreau amânări şi aşteptări prelungite. Vreau doar licăriri aurii de fericire. Dorinţe fragede ale unei tinereţi de roman liric. Un fel de suferinţă fără nooimă. Buzele-mi ard cu aromă de cafea de dimineaţă. Mărţişoarele … aduc o primăvară depresivă oare? Primăvara are parfum mai înnecăcios decât toamna. D-aia iubesc toamna – toamna mea cu porumb galben şi struguri cu boabe de vise. Sunt singură în lirismul ochilor mei gânditori. Mă scufund în propria-mi poveste imaginată până la extrem. El nu îşi dă seama de nimic. Copil fără idei şi fără absolut. De ce-l iubesc?

si inainte sa adorm vreau sa scriu random thoughts inspirate de muzica.

Am fost inspirata de castanii infloriti si de adierea placuta a salcamilor. Desi totul e inflorit, Bucurestiul e mai prafuit ca niciodata. Pana si oamenii au o doza de praf in fiinta lor. Daca ar reusi sa-si scuture praful poate ar vedea si ei optimismul in prin flori.

Parcurile sunt pline in aerul imbibat cu trafic. Bucurestiul nu mai e frumos atunci cand primavara se transforma brusc in vara cu temperaturi uriase. Pot sa zic ca 25 grade Celsius e temperatura uriasa pentru luna mai, nu-i asa?

Castanii probabil zac, cu flori grele care vor cadea in curand. Numai eu am incercat sa le observ simplitatea si sa-i ador in noapte afirmand iluzii: Acel baiat care imi va oferi flori de castan e alesul inimii mele. Probabil voi rade mai tarziu. Acum visez iar visul ma indreapta spre realitatea pe care mi-o construiesc incet incet.