atipicalme

Mă simt particulară. Lumea mă ameţeşte din toate părţile. Ceea ce simt brusc mă dezorientează fără să cred în ideea de a fi. Prezentul devine inconştienţă trecătoare iar fazele lunii iremediabile. Îmi conduc abisul trăirilor fără a şti ce urmează. Iar apoi imi imaginez vise, ca şi cum în altă lume ar fi conştient mult mai real să se îndeplinească. Între timp, ceea ce scriu îmi eliberează mintea, ca aburul ceaiului de iasomie in cană de sticlă transparentă.

M-am gandit mult azi. In autobuz am citit pagini scrise de Anais in Jurnal. Incest. Carte dupa jurnale.

M-am plimbat cu autobuzul prin Bucuresti. Aiurea. Iar in autobuz am citit. In jurul meu auzeam un murmur nedeslusit de voci, in tonuri diferite. Povesti diferite in fiecare voce. Si gandeam la cuvinte intalnite in cartea aceea cu coperti rosii.

Un barbat cu verigheta statea in picioare in fata scaunului meu. L-am privit de doua ori si el pe mine. Nu stiu cati ani avea. 37? Nu conteaza. Avea probabil familie. Avea barba marunta grizonata. Daca mergea cu autobuzul, inseamna ca nu avea masina? A coborat la statia Mihai Bravu.

In noapte, am vazut pe urma luna. Jumatate de luna incununata de o aura. Erau si stele. Stele printre luminile de felinare.