atipicalme

Bagaj contorsionat, cu haine şi pachete, cadouri, şuete, idei nătruşnice, cochete. Maine plec şi timpul parca stă în loc. Şi parcă n-aş pleca întocmai, pentru că mă întorc de abia la anul. Dorinţe incomplet alcătuite. Merg deci la Budapesta şi tot ceea ce e plănuit e, în mare, timp petrecut cu familia lui. Oare? Oare intimitate va exista, chiar şi pentru discuţii de-ale noastre numai…

De abia aştept să-l văd, mi-e numai teamă că timpul va trece mai repede ca ideile despre cum ar trebui timpul aista petrecut cu el acolo. O da! – năstruşnicie. Va trebui să scriu pe tren ce vreau să fac, si sa-l pun si pe el la fel. Căci numai liste am în cap.

Ma simt uitata de lume, intr-o cutie pe care se asaza praful incet incet. NU mai vad raze de soare, ci neliniste adanca, fara chef de nimic luminos. Vise in capul meu inca mai sunt, multe, dar la un moment dat le-as pune intr-un album ca pe vederi din alte locuri departate.

As vrea sa fac multe, dar brusc sunt inconjurata de porunci si idei de fa aia, hai sa faci si aia, si nu suport asta. Cum sa nu ma mai afeceteze? Daca as reusi sa-mi vad exact de ceea ce vreau eu si de cum imi planuiesc, poate as reusi intr-un fel. Dar cum? Am nevoie de lumina! Fara lumina sunt in intuneric adanc, in umbra inchisa. NU suport nici asta.

Ma simt singura si izolata. Visez un pod de casa frumos aranjat, cu carti, eu cu Alfie si langa o fereastra frumoasa insorita in dreptul careia eu pictez. Apoi vine Pablo si ma ia un brate si ma saruta …

Idei si ocean. Vreau primavara si miros de flori in parcuri.