atipicalme

Sufletul meu este o mare de idei învălmăşite una într-alta. Primăvara cu paşi de ghirlande străvezii suspină în buchete de sfârşit de februarie. El nu mai vorbeşte miracole în urechea mea, nu mai trimite minuni. Se evaporă mieji de nucă prin distanţa dinte noi. Povestea noastră e în franjuri, cineva trebuie ori sa o coasă bine cu fir de mătase, ori să scrie o poveste nouă. Apare îndoiala prin fiece nedumerire. În fiecare seară apare o amânare. Eu ce sa mai cred? Să nu mă mai gândesc la soare? Să îmi exilez gândurile din faţa întrebărilor întrebătoare despre noi? Obosesc gândind astfel. Nu mai vreau amânări şi aşteptări prelungite. Vreau doar licăriri aurii de fericire. Dorinţe fragede ale unei tinereţi de roman liric. Un fel de suferinţă fără nooimă. Buzele-mi ard cu aromă de cafea de dimineaţă. Mărţişoarele … aduc o primăvară depresivă oare? Primăvara are parfum mai înnecăcios decât toamna. D-aia iubesc toamna – toamna mea cu porumb galben şi struguri cu boabe de vise. Sunt singură în lirismul ochilor mei gânditori. Mă scufund în propria-mi poveste imaginată până la extrem. El nu îşi dă seama de nimic. Copil fără idei şi fără absolut. De ce-l iubesc?

Picură acoperişurile, casele se topesc sub soarele blând de iarnă. Lumea monocromă de până acum se transformă în bălţi şi iluziile unei vremi mai calde. Curg casele şi oamenii se grăbesc printre maşini, cu plase refolosite şi cu brazi rari ca dintii unui pieptene uzat. Picură amintirile în raze de soare, formând o mască pentru ceea ce tocmai a schimbat prezentul în eternitate incompletă. Zăpezile topite schimbă ştirile de la tv din îngheţ extrem în inundaţii iminente. Picură dorinţe şi de abia aştept Craciunul în familie. Pe străzi printre oameni compusesem o poezie cu acoperişurile, dar nu mi-o mai amintesc întocmai.

Nu ştiu cui să-i adresez aceste gânduri. Învălmăşeala din capul meu e predominant confuză. Nu există drog care să mă scoată din abis. Confrunt idei şi tot gândesc spre mai bine, vreau să cred şi totul se adună spre minus infinit. Riduri de spaţiu, cu leşin de gânduri colective, abandon succint cu eclipsă de claritate. Păstrez noţiunea absurdului adânc întipărită în esenţa semnificaţiei. Dar nu înţeleg şi mă ameţeşte ecoul lacrimilor pe pernă. Continui să urc pe trepte în jos, sar câte două, dar nu are rost. Doreasc oare lucruri car evită galant împlinirea? Doresc oare o constantă ireală?

Văd o căsuţă mică, cu gard verde. Mă ascund după vise şi dorm fără lirism. Nu mai e poezie care să mă alinte. Doar marea, cu cântec străin.

Sunt singură în realitatea altcuiva. Nici nu mă mai simt pe mine. Nu mă găsesc în nici un cotlon al identităţii asumate. Scriu ca să mă caut. Sper în regăsirea sâmburelui de mine. Cred în împlinirea dorinţei, încă mai cred. Infinitul curge la nesfârşit, iar eu stau pe loc. Primesc impulsuri şi ghionturi în mască. Exprim trăiri pentru nimeni şi evadez în introspecţie. Firesc, ca şi reflecţia lumii în mare. Mă scufund şi uit metoda. Contrazic în căutare şi mă împiedic de micile dorinţe prăfuite. Erau ale ei. Ea care eram eu. Pe ea – nu o găsesc. Şi nu ştiu cine o vrea. În confuzia predominant absurdă coace un adevăr. Iar întrebarea colindă principiul.

Sunt egocentrică. Pentru mine soarele şi luna trebuie să strălucească. Amândouă. El ziua, ea noaptea. Fiind egocentrică pun prea multe întrebări astrelor care nu sunt de horoscop (nu cred în destin, prin urmare nici în aştri). Pentru mine ele trebuie ori să răspundă, ori să-mi dea idei de exuberanţă aleatorie care să calmeze. Sunt întrebătoare şi complicată. Şi îmi plac florile de castan.

aş vrea să scriu culori şi să pictez melodii. clipele să treacă în valuri feerice, malurile de oceane să pară limpezi şi înclinate cu scoici şi modele de nisip. redundanţa specifică a firelor minuscule de aer să devină ascuţită şi contradictorie pentru a răscoli universul.

vreau să întreb întrebări neîntrebate şi să imaginez ireversibilităţi.

Câteodată nu mai sunt eu. Mă enervează lucruri mărunte, încerc să fug, în timp ce îmi văd de drumul meu. Mi se pare că nu mă mai înţeleg unii oameni. În acest moment mi-ar plăcea să fiu la mare. Să simt idei prin valuri întunecate şi să simt nisipul printre degetele de la picioare. Apoi îmi imaginez o mansardă luminată feeric, unde stau şi pictez. Mereu pictez în această mansardă imaginară. Deşi îmi doresc mai degrabă să scriu. E ciudat.. visele se amestecă între ele, iar realitatea le înghite, le stoarce de imaginar.

Un oftat subit, mă face să mă gândesc la ceea ce vreau eu cu adevărat. Distanţa de anumiţi oameni câteodată pare mai adâncă. În timp ce de unii mă îndepărtez puţin, de alţii mă apropii. În moduri diferite, prin idei complexe, prin luptă cu mine, prin somn, prin dorinţe. Mă răscolesc nelinişti şi furtuni. Apoi mă liniştesc. Privesc la soare şi îmi doresc doar prezent, pentru a-mi concentra voinţa spre ceea ce trăiesc

nu pot să scriu. vreau să scriu. dar în loc de a scrie îmi fac iluzii şi apoi aluzii la ceea ce aş putea scrie dacă aş avea dispoziţia potrivită. mă gândesc la floricele de porumb şi la cireşe, la alergătură fără idei şi la acadele. apoi la tine. dar fără gânduri oare cum ar fi? ele par mai mult decât fireşti, şi totuşi mă îndepărtează de ceea ce vreau să găsesc. ciocolată cu lapte şi frappe. gusturile mele pastelate şi dulci mă opresc din devieri multiple, dar nu e de ajuns. tu pur şi simplu eşti în alt loc. dacă vreau ies la magazin şi îmi cumpăr singură acadele.. chiar dacă Patrice pe Clandestino cântă Clouds, chiar dacă e noapte şi tu nu eşti, chiar dacă cearşaful e îndrăgostit de perna mea, chiar dacă alarma de la o maşină arbitrară a început să ţipe, chiar dacă garoafele cumpărate de mama şi-ar fi dorit să fie cumpărate de tine şi oferite mie. ştiai că îmi plac florile? dar e prea noapte şi nu mai vreau decât acadele .. la propriu, fără nici un figurat.

fereastra mea e o fotografie artistică, cu o diagonală însorită a vieţii din afară. jumătate de fereastră îmi arată soare, cealaltă umbră. careul clădirii e liniştit, cuprins de frig luminos al zilelor de martie daneze. nici nu zăresc oameni. toţi par a căuta cotloane calde prin casele lor simple cu ferestre fără perdele. se ascund şi se alintă cu ceai şi prăjituri. aşa îmi imaginez eu. bine înţeles, mulţi sunt acum la serviciu, copiii lor la grădiniţe sau la şcoli. fiecare cu ale lui.

doar eu sunt afară din peisajul ferestrei mele. fiind înăuntrul casei în stil danez cu accente româneşti, baricandându-mi singurătatea subită cu complementaritatea ideilor literare. scriu absurd şi gândesc minuni. şi numai din cauza ferestrei fotografice.

stelele plang ca niste creaturi mici si strambe. prin licoarea noptii cad lacrimi verzi. sucul din pahar e deformat de lumina lampii galbene. vreau sa alerg pe o zare de realitate vie, pentru a descoperi ceea ce sunt..

pentru ca in ultimul timp ma faci sa nu mai stiu de ce sunt aici.

gandurile mele se amesteca si se inghesuie ca niste stele cu zimti. doare. licoarea noptii e uda si rece. si tu ma lasi singura. aici.

nu iti mai pun intrebari. cateodata nu are sens. mai bine beau ceai. singura. fara stele. fara licoarea noptii. prefer orasul cu oameni. nu mai locul meu. nu stiu pe unde merg. ma faci sa cochetez cu castele. de ce ma ametesti in halul asta?

confirm un abis de trairi, nu imi mai gasesc locul in spatiu, nu ma regasesc in ceea ce sunt in prezent. asta pentru ca ceva imi lipseste. ceva un cineva, sau ceva un loc. oare ce?

confirm o farama de speranta, nu imi mai gasesc locul in ceea ce doream, dar stiu ca ceea ce privesc ca fiind realizabil se va indeplini.

confirm o minune anterioara, nu imi mai amintesc viitorul, nu ma rastorn prin amintiri, dar ceva ma aduce prin trecut in prezent. ceva un cineva…oare cine?