atipicalme

De multe ori mă simt singură, şi atunci când reuşesc să vorbesc despre cele mai adânci sentimente, tot singură mă simt în singurătate adâncă şi poetică un miracol nedescifrat. Mă întreb tot singură ce sense are această simţire. Dragostea ar trebui să fie mai presus. O fi vreun egocentrism răsuflat, în contradicţie profundă cu dorinţa extremă de a face fericit pe toţi ceilalţi.. Un paradox intervine astfel şi contopeşte simţirea. Se bat cap în cap gânduri pe autostrada minţii, se întrec care mai de care şi nu-mi dau pace. De abia le pot prinde să le opresc, să le descifrez pe rând, mai ales atunci când mă întrebi la ce mă gândesc aşa trist. Descriu astfel doar întrecerea şi sentimentul de singurătate.

Un gând: ceea ce vreau, deseori nu pot pronunţa, pentru că este in contradicţie cu ceea ce ar fi mai bine pentru cel care mi-ar putea îndeplini acea dorinţă. Şi aleg ce e mai bine pentru celălalt. Foarte des. Mai ales fiind persoană(e) iubită(e). Cum să mă pun mereu pe mine înainte? Aşa mi-ai spus, dar pentru mine nu are sens. Pentru că sunt atâtea alte lucruri care pot fi importante. Atât de mică mă simt în astfel de momente.. pentru că renunţ la ceva, la momente care ar putea fi altele. Pentru mine? Pentru noi? Dar renunţând tot nu accept şi sunt conştientă că se adună în mine gânduri şi se aglomereaza autostrada şi mai rău, vitezele cresc şi ele.. Poate asta nu e bine, poate din cauza asta ar fi mai eficient să nu accept să renunţ în momente din astea.

Aş lua o cale de mijloc. Dar care? Mă satisface? Doar gândindu-mă astfel mă simt egocentrică. În altă ordine de idei, pe celălalt îl mulţumeşte oare ceea ce aleg eu?

Mi-am pus fir de mărţişor la mâna dreaptă ca să pot dibui norocul şi să-mi pot alcătui mai bine 3 dorinţe. Crezusem mai mult în mărţişoarele de anul acesta. Îmi închipuisem că sărbătoarea primăverii e mai semnificativă decât Valentinul. Gândisem cum că el va lua cel puţin iniţiativă. Sperasem chiar la mai mult, măcar din vorbe, din intonaţie. Dar nu mai contează. Trecu şi asta. Nu ştiu cât mai contez eu în genere. Mă voi strădui să-mi orientez ideile spre categorii mai simple de vise. Questioning the way I do won’t lead me anywhere.

Din ce în ce mai des în ultimul timp trebuie să-mi amintesc eu însumi de ce merg înainte. Aş vrea ca primăvara să mă inspire mai mult. Pentru că el e absent iar mie nu-mi place să fiu singură şi să aştept la nesfârşit – doar doar şi-o da seama de context. Fără apropo-uri, fără misive virtuale. Îmi împachetez ideea de dragoste şi o pun bine, acolo unde simplele cuvinte rare nu au efect. Nu mai cred în cuvinte. Sunt trecătoare şi uzate toate.

Copaci de umbre, râuri fără clipe, timp sumbru prin argint ploios.

Umblă ideea urmelor umile: te-ndepărtezi uşor şi fără rost.

Neant ciobit, iluzie compactă, de ploaie cum n-a fost vreodata.

Picuri firavi ca ofurile mele cad brusc cu zgomot dur peste zăbrele

Miracolele-s şterse şi subtile, ori.. nu mai sunt deloc.

Fortez iubire şi scufund trăirea sentimentului complet. Sunt fără noimă-n aste zile.

Urăsc să aştept.

.. că nici un loc de muncă nu merită entuziasm extrem până ce nu obţin postul respectiv

.. că pot avea încredere numai în familie

.. că am puteri miraculoase atunci când vizualizez ceea ce vreau să fac

.. că era mai bine în facultate, totul părea mult mai real decât acum, oare de ce?

.. că nu trebuie să mai împărtăşesc dezvăluiri care mă fac să par minusculă mai târziu

.. că lumea e mare şi alambicată şi nimic nu merită neajunsuri şi neplăceri.. decât atunci când există un scop mai presus de existenţă = rareori

“La miezul nopţii, singur în strada pustie, mă întreb ce vrea de la mine povestea asta nouă şi ciudată. Merg pe lângă casele aliniate ca nişte cutii de carton, în care doarme un întreg popor. Şi-mi vine în minte, deodată, o hotărâre pe care o luasem luna trecută: mă decisesem să mă duc acolo, în puterea nopţii, către ora unu, să fac înconjur casei, să deschid poarta de la grădină, să intru ca un hoţ şi să caut vreun indiciu care să mă ajute să regăsesc domeniul pierdut şi s-o mai văd o dată, doar s-o mai văd … Dar sunt obosit. Mi-e foame. M-am grăbit să-mi schimb hainele înainte de teatru şi n-am mâncat… Stau mult timp pe marginea patului înainte de a mă culca, agitat, neliniştit, în prada unei vagi remuşcări. Pentru ce?”

Cărarea Pierdută – Alain Fournier

vroiam să scriu minunăţii, dar mi-am adus mai apoi aminte de clătite. stăteau singuratice, în trei, pe o farfurie, lângă roman, în timp ce eu frunzăream pagini de internet.. pagini ale altor jurnale de prieteni. am descoperit minuni, nu neapărat în clătite .. ci în toată experienţa mea prezentă. multe de spus

“Sa calatoresc? Ca sa calatoresti trebuie sa iubesti cerul, tarile, sa te indragostesti de orase, dar sa te detasezi de indivizi. Elixirul, secretul fericirii, consta in a-ti iubi universul cu aspectele lui schimbatoare si cu antitezele lui minunate si analogiile inca si mai miraculoase. Lumea exterioara devine astfel o sursa de bucurie inalterabila, si cu atat mai desavarsita pentru ca noi suntem singura ei oglinda; socurile si ranile sunt produse numai de fiintele omenesti.”

Anais Nin – Incest

“Human beings are designed for a lot of things, but loneliness isn’t one of them”

Desperate Housewives, S1-ep19

“Never tell anyone that you’re: writing a book, going on a diet, exercising, taking a course, or quitting smoking. They’ll encourage you to death.”
- Lynn Johnston