trecere şi prezent
Trecere şi experienţe uluitoare, ce parcă sunt menite să transmită învăţături cu tâlc. Ameţitor e amurgul, cerul, gândurile se învârtesc lăuntrice. Atunci când realizezi prezentul şi consecinţele, atunci când reuşeşti să apuci să crezi în ceva mai presus de putere, învălmăşeala se contopeşte în paradoxuri.
Soluţia este de a reveni în prezent, nu prin gânduri efective despre ce ar fi fost şi ce ar fi putut fi, dar la învăţămintele culese. Comunicare, destăinuire, control, realizarea importanţei sănătăţii şi a familiei. Credinţa în Dumnezeu, în mai bine, în inexistenţa conceptului de dreptate subiectivă. Până la urmă ce e drept? Ce e acceptat a fi acceptabil?
Mă gândesc la unchiul meu şi la toate experienţele de dinainte cu bunicii ce nu mai sunt. Nu există fizic, ci in mintea noastră, în suflet.
Ce e important în ceea ce facem zi de zi? Împărtăşirea dragostei de ceilalţi şi de sine, pentru că dacă noi ne iubim familia, prietenii şi pe noi înşine, atunci şi Dumnezeu ne iubeşte pe noi laolaltă. Devin filozofică, încerc să accept prin a învăţa. E greu să pierzi pe cineva drag, e greu să te gândeşti cum afectează pierderea pe ceilalţi. E greu.
Destinul? Vrerea lui Dumnezeu. Aşa a fost să fie. Toate se referă la acceptare. Nu pot crede complet în ideea de soartă, mi-e greu să accept neputiţa în ceea ce priveşte anumite întâmplări. Gândul că totul e trecător e ca şi cum m-aş gândi ce mic e omul în comparaţie cu universul. E un gând prea uriaş. Probabil din această cauză omul a ales calea spirituală de accepta, de a iubi şi de a ierta.
Mai vreau doar să adaug că este esenţial să ne gândim, nu atât la cei care ne părăsesc, dar la cei care rămân. Cei care trec dincolo, e bine să rămână în gând, în suflet, în amintire. Dar cei care sunt cu noi, în prezent, cu ei trebuie să fim mai uniţi, mai grijulii, mai iubitori. Cred că dacă fiecare s-ar gândi astfel, lumea ar fi mai bună.
Şi totuşi e greu. O viaţă de om.
ploaie de octombrie
Plouă cu amintiri de vară. Toamna cenuşie compară oferte de vreme ploioasă cu soare prin frunze arămii. Mănânc portocale cu miere şi nuci, adorm cu muzica de fundal de la Anatomia lui Grey, cânt fără rost despre imagini şi idealuri. În timp ce afară plouă mai des ca altă dată.
Beau cafea.
Picurii se confundă cu firele străvezii de dorinţe: tu şi eu, fără impresii fără sens.
Plouă cu amintiri de august şi cu stropi mari din vremi trecute, cu călătorii incomplete pentru că mereu unul din noi pleca, cu sărutări deocheate şi cu miraje spectaculoase. Plouă de dimineaţă, mi-e dor şi sete, mă contopesc cu fotografiile fără rame şi cu albumele neterminate. În timp ce afară plouă mărunt din nori gri.
(din) Cărarea pierdută
“La miezul nopţii, singur în strada pustie, mă întreb ce vrea de la mine povestea asta nouă şi ciudată. Merg pe lângă casele aliniate ca nişte cutii de carton, în care doarme un întreg popor. Şi-mi vine în minte, deodată, o hotărâre pe care o luasem luna trecută: mă decisesem să mă duc acolo, în puterea nopţii, către ora unu, să fac înconjur casei, să deschid poarta de la grădină, să intru ca un hoţ şi să caut vreun indiciu care să mă ajute să regăsesc domeniul pierdut şi s-o mai văd o dată, doar s-o mai văd … Dar sunt obosit. Mi-e foame. M-am grăbit să-mi schimb hainele înainte de teatru şi n-am mâncat… Stau mult timp pe marginea patului înainte de a mă culca, agitat, neliniştit, în prada unei vagi remuşcări. Pentru ce?”
Cărarea Pierdută – Alain Fournier
scrisoare pentru nimeni
Nu ştiu cui să-i adresez aceste gânduri. Învălmăşeala din capul meu e predominant confuză. Nu există drog care să mă scoată din abis. Confrunt idei şi tot gândesc spre mai bine, vreau să cred şi totul se adună spre minus infinit. Riduri de spaţiu, cu leşin de gânduri colective, abandon succint cu eclipsă de claritate. Păstrez noţiunea absurdului adânc întipărită în esenţa semnificaţiei. Dar nu înţeleg şi mă ameţeşte ecoul lacrimilor pe pernă. Continui să urc pe trepte în jos, sar câte două, dar nu are rost. Doreasc oare lucruri car evită galant împlinirea? Doresc oare o constantă ireală?
Văd o căsuţă mică, cu gard verde. Mă ascund după vise şi dorm fără lirism. Nu mai e poezie care să mă alinte. Doar marea, cu cântec străin.
Sunt singură în realitatea altcuiva. Nici nu mă mai simt pe mine. Nu mă găsesc în nici un cotlon al identităţii asumate. Scriu ca să mă caut. Sper în regăsirea sâmburelui de mine. Cred în împlinirea dorinţei, încă mai cred. Infinitul curge la nesfârşit, iar eu stau pe loc. Primesc impulsuri şi ghionturi în mască. Exprim trăiri pentru nimeni şi evadez în introspecţie. Firesc, ca şi reflecţia lumii în mare. Mă scufund şi uit metoda. Contrazic în căutare şi mă împiedic de micile dorinţe prăfuite. Erau ale ei. Ea care eram eu. Pe ea – nu o găsesc. Şi nu ştiu cine o vrea. În confuzia predominant absurdă coace un adevăr. Iar întrebarea colindă principiul.
comic de jazz
oraş nebun de muzică şi soare a ieşit azi pe străzi la plimbare, să audă instrumentele vii, cantându-i pe drumuri, prin restaurante, prin pieţe. comic de jazz observând turiştii. oare ei apreciază la fel festivalul? la fel toţi? ca ei? sau ca şi cine?
duminica orelor târzii
m-am trezit târziu când nici măcar nu mai era dimineaţă, apoi totul s-a desfăşurat cu încetinitorul. câteva fotografii prin ploaie, ceai şi brunch, un articol despre risc financiar, sirop de căpşuni de la Albert Heijn şi conversaţii. acum e târziu în noapte şi melancolia mă îndeamnă la scenarii. aş mai sta câteva ore, pentru că iubesc noaptea, tu ai plecat la somnul tău, eu am rămas cu pisica – mai reală şi decât visele mele. încep să iubesc pisica asta. ce ironie! în loc să mă uit la filmul pregătit pentru astăzi o să citesc din Kafka pe malul mării …
nu mai ştiu al cui e glasul ei. am devenit ea, iar pe mine nu ştiu unde să mă caut.
pentru mine
Sunt egocentrică. Pentru mine soarele şi luna trebuie să strălucească. Amândouă. El ziua, ea noaptea. Fiind egocentrică pun prea multe întrebări astrelor care nu sunt de horoscop (nu cred în destin, prin urmare nici în aştri). Pentru mine ele trebuie ori să răspundă, ori să-mi dea idei de exuberanţă aleatorie care să calmeze. Sunt întrebătoare şi complicată. Şi îmi plac florile de castan.
pagini de caiet (5) Budapesta
Ianuarie, 2008
E zăpadă şi zi. În cameră este cald, muzică de Sportfreundestiller, iar eu citesc Zahir. Kedvesem scrie un rezumat, ca pe urmă să putem pleca fără grijă pe străduţe în oraş, în căutarea unei ceainării. Azi noapte ningea iar noi ne jucam prin zăpadă şi făceam poze în parcul cu fântână, vizavi de Fashion Street. Parcul cu fântână – acolo unde aproape începuse totul. Adică povestea noastră.
Zahir şi portocaliu în mintea mea zglobie şi momentan ameţită de senzaţii diferite mereu. Şi de data aceasta mă simt în acest oraş foarte comod.. e familiar.
Inventăm mici situaţii şi jucăm roluri mici. Stau pe pat şi citesc cartea lui Coehlo, pentru a-mi înţelege gândurile mele şi ale altora.
Poate că ar fi frumos să vizitez oraşul Zagreb, Croaţia.
“a iubi fără să ai nevoie s-o spui” / “a lăsa deoparte povestea personală” –Zahir, Coehlo.
pagini de caiet (4) Malpensa
20 August 2007
Mă îndrept către visul meu, descoperit anul trecut, vis de care sunt atât de aproape. CBS. Şi Danemarca. Sunt cu Julie în aeroport şi aşteptăm să treacă orele până la conexunea spre Copenhaga. Mă gândesc la multe. O avalanşă de gânduri mă răscoleşte în direcţii multiple, în timp ce ploaia torenţială de cealaltă parte a ferestrei uriaşe mă calmează şi mă face să-l doresc pe el mai mult. Am primit un mesaj care mi-a provocat fluturi în stomac şi în toată fiinţa. M-a numit “my lil Danish princessql”. Ce frumos! Avioanele vin şi pleacă în zborul lor nesfârşit. Unele stau, aşteaptă pasageri, apoi decolează normal, lin, ca pe o bandă rulantă spre alte meleaguri. Călătorii şi fusuri orare, oameni diferiţi toţi, speciali, unii grăbiţi, alţii pierduţi şa rândul lor în şirul gândurilor, cu o carte sau cu o pagină dublă de ziar financiar. Eu unde merg? Avionul meu încotro mă va duce? Copenhaga. Cel puţin suntem amândoi pe acelaşi fus orar. Sunt multe provocări, încercări şi noutăţi în faţa mea. Mă îndârjesc parcă şi mai mult să fac tot posibilul pentru a-mi realiza visele.
