am învăţat..
.. că nici un loc de muncă nu merită entuziasm extrem până ce nu obţin postul respectiv
.. că pot avea încredere numai în familie
.. că am puteri miraculoase atunci când vizualizez ceea ce vreau să fac
.. că era mai bine în facultate, totul părea mult mai real decât acum, oare de ce?
.. că nu trebuie să mai împărtăşesc dezvăluiri care mă fac să par minusculă mai târziu
.. că lumea e mare şi alambicată şi nimic nu merită neajunsuri şi neplăceri.. decât atunci când există un scop mai presus de existenţă = rareori
pornire de poezie
vreau vreau vreau si
cred cred cred
pot pop pot si
zbor zbor zbor
Inimaginabila mea pornire spre ce poate fi si ceea ce pe drept va fi, constructie de puzzle alambicat prin semne, motivatie lucie, conspiratie a identitatii, scris indaratnic prin timpul sferic.
Zbor zbor zbor
gandesc gandesc gandesc
stiu stiu stiu si
reusesc.
Pagini de caiet (7) Predeal înzăpezit
Trenul aleargă încet printre fulgii deşi. Tocmai am trecut de Predeal. Zăpadă, nor, soarele de abia dacă a răsărit, e vreme de iarnă şi numai opt dimineaţa. Zăpadă, tunel, copaci golaşi acoperiţi subtil cu vată pufoasă, argintie. Legănatul trenului mă îndeamnă la visare, precum visele nevisate din cele patru ore de somn de azi noapte. Mai mult am picotit, învălmăşită în gânduri şi planuri. Până la urmă mi-am spus în gând subit şi decisiv: “totul va fi bine, totul se va aranja”. Şi asta nu înseamnă că las destinul să mă controleze.. doar că nu mai îmi fac aşa multe griji. Ce pufoşi sunt brazii, e incredibil peisajul! Valea Prahovei adormită încă sub nori şi fum de coşuri îmbătrânite.
Pagini de caiet (6) Noaptea de dinainte
Bagaj contorsionat, cu haine şi pachete, cadouri, şuete, idei nătruşnice, cochete. Maine plec şi timpul parca stă în loc. Şi parcă n-aş pleca întocmai, pentru că mă întorc de abia la anul. Dorinţe incomplet alcătuite. Merg deci la Budapesta şi tot ceea ce e plănuit e, în mare, timp petrecut cu familia lui. Oare? Oare intimitate va exista, chiar şi pentru discuţii de-ale noastre numai…
De abia aştept să-l văd, mi-e numai teamă că timpul va trece mai repede ca ideile despre cum ar trebui timpul aista petrecut cu el acolo. O da! – năstruşnicie. Va trebui să scriu pe tren ce vreau să fac, si sa-l pun si pe el la fel. Căci numai liste am în cap.
melancolii directe
Bradul împodobit e ca o reverie a unei copilării prezente. Aduce aminte şi îndulceşte timpurl cadourilor. Soarele e un dulce de banană, o caisă cu zahăr. Plăcintă de vişine, globuleţe pe crengi grele cu bomboane de brad. Să ne bucurăm de vise, pentru că e Craciun. Să fim din nou copii şi să cântăm colinde, îmbiaţi de prăjituri şi covrigi calzi. Melancoliile directe devin contradictorii numai pentru cei care nu cred .. în vise.
Picură acoperişuri
Picură acoperişurile, casele se topesc sub soarele blând de iarnă. Lumea monocromă de până acum se transformă în bălţi şi iluziile unei vremi mai calde. Curg casele şi oamenii se grăbesc printre maşini, cu plase refolosite şi cu brazi rari ca dintii unui pieptene uzat. Picură amintirile în raze de soare, formând o mască pentru ceea ce tocmai a schimbat prezentul în eternitate incompletă. Zăpezile topite schimbă ştirile de la tv din îngheţ extrem în inundaţii iminente. Picură dorinţe şi de abia aştept Craciunul în familie. Pe străzi printre oameni compusesem o poezie cu acoperişurile, dar nu mi-o mai amintesc întocmai.
trecere şi prezent
Trecere şi experienţe uluitoare, ce parcă sunt menite să transmită învăţături cu tâlc. Ameţitor e amurgul, cerul, gândurile se învârtesc lăuntrice. Atunci când realizezi prezentul şi consecinţele, atunci când reuşeşti să apuci să crezi în ceva mai presus de putere, învălmăşeala se contopeşte în paradoxuri.
Soluţia este de a reveni în prezent, nu prin gânduri efective despre ce ar fi fost şi ce ar fi putut fi, dar la învăţămintele culese. Comunicare, destăinuire, control, realizarea importanţei sănătăţii şi a familiei. Credinţa în Dumnezeu, în mai bine, în inexistenţa conceptului de dreptate subiectivă. Până la urmă ce e drept? Ce e acceptat a fi acceptabil?
Mă gândesc la unchiul meu şi la toate experienţele de dinainte cu bunicii ce nu mai sunt. Nu există fizic, ci in mintea noastră, în suflet.
Ce e important în ceea ce facem zi de zi? Împărtăşirea dragostei de ceilalţi şi de sine, pentru că dacă noi ne iubim familia, prietenii şi pe noi înşine, atunci şi Dumnezeu ne iubeşte pe noi laolaltă. Devin filozofică, încerc să accept prin a învăţa. E greu să pierzi pe cineva drag, e greu să te gândeşti cum afectează pierderea pe ceilalţi. E greu.
Destinul? Vrerea lui Dumnezeu. Aşa a fost să fie. Toate se referă la acceptare. Nu pot crede complet în ideea de soartă, mi-e greu să accept neputiţa în ceea ce priveşte anumite întâmplări. Gândul că totul e trecător e ca şi cum m-aş gândi ce mic e omul în comparaţie cu universul. E un gând prea uriaş. Probabil din această cauză omul a ales calea spirituală de accepta, de a iubi şi de a ierta.
Mai vreau doar să adaug că este esenţial să ne gândim, nu atât la cei care ne părăsesc, dar la cei care rămân. Cei care trec dincolo, e bine să rămână în gând, în suflet, în amintire. Dar cei care sunt cu noi, în prezent, cu ei trebuie să fim mai uniţi, mai grijulii, mai iubitori. Cred că dacă fiecare s-ar gândi astfel, lumea ar fi mai bună.
Şi totuşi e greu. O viaţă de om.
ploaie de octombrie
Plouă cu amintiri de vară. Toamna cenuşie compară oferte de vreme ploioasă cu soare prin frunze arămii. Mănânc portocale cu miere şi nuci, adorm cu muzica de fundal de la Anatomia lui Grey, cânt fără rost despre imagini şi idealuri. În timp ce afară plouă mai des ca altă dată.
Beau cafea.
Picurii se confundă cu firele străvezii de dorinţe: tu şi eu, fără impresii fără sens.
Plouă cu amintiri de august şi cu stropi mari din vremi trecute, cu călătorii incomplete pentru că mereu unul din noi pleca, cu sărutări deocheate şi cu miraje spectaculoase. Plouă de dimineaţă, mi-e dor şi sete, mă contopesc cu fotografiile fără rame şi cu albumele neterminate. În timp ce afară plouă mărunt din nori gri.
(din) Cărarea pierdută
“La miezul nopţii, singur în strada pustie, mă întreb ce vrea de la mine povestea asta nouă şi ciudată. Merg pe lângă casele aliniate ca nişte cutii de carton, în care doarme un întreg popor. Şi-mi vine în minte, deodată, o hotărâre pe care o luasem luna trecută: mă decisesem să mă duc acolo, în puterea nopţii, către ora unu, să fac înconjur casei, să deschid poarta de la grădină, să intru ca un hoţ şi să caut vreun indiciu care să mă ajute să regăsesc domeniul pierdut şi s-o mai văd o dată, doar s-o mai văd … Dar sunt obosit. Mi-e foame. M-am grăbit să-mi schimb hainele înainte de teatru şi n-am mâncat… Stau mult timp pe marginea patului înainte de a mă culca, agitat, neliniştit, în prada unei vagi remuşcări. Pentru ce?”
Cărarea Pierdută – Alain Fournier
